Strazi goale

Am plecat catre spital cu noaptea in cap, ca sa ma exprim popular.Oricum somnul abia se lipeste de mine, asa ca mi-era oarecum indiferent la ce ora ma trezesc.Ma framanta aspecte pe care nici eu nu le inteleg.Sunt de cele mai multe ori intrebari prostesti de genul :”De ce el?(De ce ar fi fost altul?-vine imediat raspunsul in monologul meu interior).Am petrecut seara trecuta la capataiul uni pat de spital, cu ochii mari, indreptati spre corpul acela tintuit intre cearsafurile albe si deprimante.Speram sa vad o farama de viata in el.Speram sa zaresc o miscare cat de plapanda, a ploapelor macar…Nimic.Diagnosticul este descurajant.La fel de descurajante sunt si discursurile placide ale medicilor.”Nu sunt mari sperante sa traiasca…”Cuvintele lor imi sfredelesc creierul.Si lacrimile continua sa-mi profaneze fata nascuta sa zambeasca.Si incerc sa-mi fac curaj si sa fiu optimista.N-o sa se intample nimic.Isi va reveni.Isi va reveni chiar daca trebuie sa stau aici langa el ore..zile…saptamani.
Telefonul suna aproape fara oprire.Refuz intalnire dupa intalnire invaocand pretexte precum gripa si caderile de calciu.Nimeni nu stie ca am sufletul gol la fel ca strazile orasului pe timp de noapte.Singura care ma face sa mai zambesc e micuta mea Lulu.Nu intelege de ce sunt trista.Nu are cum, nu stie ca dragostea mea moare pe un pat de spital.Moartea se infatiseaza purtand halat nins.Nu mi-e frica de moarte.Mi-e frica de pierderea lui…Imi place sa cred ca moartea e doar o trecere catre un loc in care fericirea nu mai e pentru nimeni un secret.
Nu-mi pasa c-a fost vina lui…Nu incerc sa-i gasesc scuze doar ca nu inteleg cum viata se poate scurge dintr-o fiinta in secunde.